Csete Katalin

Voi umbla din nou… povestea începe printr-o decizie…

Domnul Csete deschide uşa apartamentului cu un zâmbet cald pe buze:
– Intraţi, v-am aşteptat ore în şir.
Suntem în vizită la doamna Csete Katalin din Oradea, pacienta noastră în vârstă de 63 de ani, care are o dublă amputaţie de membru inferior.
Doamna Csete ne aşteaptă în sufrageria apartamentului de la etajul trei cu zâmbetul şi entuziasmul cu care ne-am obişnuit de ani de zile de când lucrăm cu ea.
Am întâlnit-o prima dată acum doi ani când i-am luat mulajul pentru proteza definitivă. Am simţit atunci o armonie şi o înţelegere de nedescris între colegul meu şi dânsa. Vorbeau, râdeau, iar doamna asculta ca o elevă bună sfaturile colegului meu.

Dar s-o luăm cu începutul…

– A fost o întâmplare banală, niciodată n-aş fi crezut că voi ajunge aici, spune doamna Csete. Am diabet de la vârsta de 30 de ani, deci de 33 de ani. Acum 3 ani, mi s-a format o bătătură la călcâi, o bătătură banală, dar care nu se mai vindeca. Am făcut tratamente lungi, dar nimic. Mai mult, situaţia s-a agravat. Începea să devină clar că voi fi operată. După 32 de ani de diabet am ajuns să mi se facă prima amputaţie la degete, după care au urmat altele.

– Ce s-a întâmplat după operaţie?
– Rănile nu s-au vindecat. Am stat luni în şir la spital. Piciorul stâng mi s-a infectat şi era necesară altă intervenţie chirurgicală. Într-un final am rămas cu o amputaţie de gambă la piciorul stâng şi una de coapsă la piciorul drept.

– Cum aţi reuşit să treceţi psihic peste cele întâmplate?
– Nu se poate trece peste aşa ceva… Toată lumea are zile mai bune şi zile mai rele… Când sunt împreună cu familia sau prietenii, totul pare să fie în regulă, dar când rămân singură întotdeauna apare întrebarea: De ce tocmai eu? Nu-mi pot imagina că există cineva care poate să treacă peste aşa ceva fără durere sufletească…

– În cadrul colectivului sunteţi renumită după faptul că la vârsta de 63 de ani, cu dublă amputaţie la picioare, urcaţi şi coborâţi scările de la etajul trei al blocului. Aţi făcut eforturi deosebite până să ajungeţi aici?
– Urmând sfaturile lui Robert (tehnicianul ortoped) în prima fază am umblat doar prin casă, în intervale mici, fără să mă obosesc prea tare. După care am ieşit pe scara blocului şi aşa mai departe, am coborât două, trei trepte, pe urmă jumătate de etaj şi tot aşa.

Robert zâmbeşte:

– Vă amintiţi când vroiaţi să mergeţi în continuu, dar eu nu vă lăsam? Dacă s-ar fi întâmplat să cădeţi sau altceva neplăcut, vă pierdeaţi entuziasmul şi încrederea. Au trecut luni până am ajuns să urcăm scările. Dar doamna Csete a fost cea mai bună „elevă”.

Csete Katalin: – Fiecare pas trebuia să-l învăţ din nou…
Robert: – Vă spun eu, aţi fost eleva perfectă…
Csete Katalin: – Îmi doream din tot sufletul să pot merge din nou.

– Cât timp a trecut până aţi ajuns la acest nivel de activitate?
Doamna Csete: Nici nu aveam încă protezele când am încercat să mă descurc cu treburile casnice. Pur şi simplu simţeam nevoia să fac ceva. Înainte eram o persoană foarte activă şi niciodată nu suportam să stau într-un loc. Dar în scaunul cu rotile trebuia să redescopăr totul. Nimeni nu-şi poate imagina cât de grele pot fi unele lucruri banale, cum ar fi gătitul sau ştersul pe jos, când nu ai picioare şi eşti legat de scaun. Fiecare mişcare şi tactică trebuia reînvăţată. S-a întâmplat chiar să mă răstorn cu scaunul cu rotile.

– Cum aţi intrat în contact cu firma noastră?
– Încă de la spital am auzit de OrtoProfil, deoarece acolo erau mai multe persoane cu probleme similare. Îndată ce am primit aprobarea protezelor de la CAS, v-am şi contactat. Aşa am ajuns la Robert care cred că a fost trimis de Dumnezeu, a fost suportul meu psihic şi fizic… I-am şi spus: „Am o fiică, iar acum tu eşti băiatul meu”.

– În ce măsură vă ajută protezele în viaţa de zi cu zi?
– La început m-au ajutat foarte puţin. Mă jenau, dacă umblam puţin se formau deja mici răni şi trebuia să odihnesc bontul. În fiecare zi încerc să umblu cât mai mult, totuşi câteodată obosesc foarte uşor doar stând în scaun şi făcând de acolo multe lucruri. Majoritatea persoanelor, dacă amorţesc, se mişcă puţin, apoi totul e în regulă, dar pentru persoanele ca mine e mult mai greu. Chiar şi urcarea şi coborârea din maşină a trebuit să le învăţ…
Cel mai important suport pentru mine este soţul meu. Dacă n-ar fi el lângă mine sigur nu aş fi ajuns aici. Suntem de 41 de ani împreună şi este suportul meu psihic, prietenul meu, partenerul meu; îmi dă o putere de nedescris.
Fiica mea şi familia ei mă ajută la rândul lor, însă viaţa lor este foarte aglomerată. Ne întâlnim cât se poate de des şi simt că au grijă de mine. De exemplu când nepotul meu a primit permisul de conducere m-a invitat la o plimbare prin oraş cu maşina… simţeam o bucurie enormă – povesteşte cu lacrimi în ochi doamna Csete– când trăieşti într-o familie iubitoare totul ţi se pare mai uşor.

– Ce aţi dori să realizaţi în viitor? Ce vise aveţi?
Dacă vă spun, lumea o să mă creadă nebună… Înaintea operaţiilor eram o şoferiţă înrăită. Deşi nu am crezut niciodată că e posibil, iată că visul de a conduce din nou o maşină mi s-a îndeplinit pe jumătate.
În urmă cu ceva timp am primit un autoturism din Germania. Am fost foarte bucuroasă şi am aşteptat cu nerăbdare data de 1 iulie, data în care noua lege referitoare la taxa de poluare intra la propriu în vigoare.
A venit şi acea zi, dar nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că deşi legea scuteşte persoanele cu handicap de taxă, totuşi mi s-a cerut să plătesc suma de 4.200 de RON, pe care categoric nu mi-o pot permite…
Aş vrea să îi rog, cu această ocazie, pe cei care sunt în măsură să facă ceva pentru aceste persoane, cu un grad mai mare sau mai mic de handicap, să fie mai atenţi cu ele.

Nemaiştiind ce să zic, cu lacrimi în ochi şi profund emoţionată de această persoană incredibilă, de puterea de viaţă şi optimismul ei încep să sper şi eu: Poate Cineva vă aude visele… Dar, ca să fiu mai realistă, îmi doresc şi sper, ca în viitor să se înfiinţeze câteva centre de reabilitare şi la noi în ţară, unde pacienţii să se poată întâlni, să-şi poată împărtăşi experienţele şi, nu în ultimul rând, să aibă parte de un program de reabilitare complex.

– Ce sfat le-aţi da celor care se află într-o situaţie similară?
– Cel mai important lucru este să se decidă clar: „Voi umbla din nou!” Acesta este începutul…

Galerie Foto